Biserica Ortodoxă Râpa de Jos

Când vrem să vorbim despre patrimoniul spiritual al unui popor este absolut necesar să amintim viaÅ£a lui religioasă, pentru că însăşi structura sa spirituală s-a conturat prin trăirea acestei vieÅ£i.
Poporul român a intrat în contact cu religia creÅŸtină încă din cele mai vechi timpuri, odată cu propovăduirea credinÅ£ei în Hristos de către Sfântul Apostol Andrei. De asemenea, lumea romană (soldaÅ£i, coloniÅŸti etc.) a contribuit la trecerea locuitorilor spaÅ£iului Carpato-Danubiano-Pontic de la credinÅ£a zalmoxiană la creÅŸtinism. Legiunile cantonate în provincia Dacia (Macedonica, Gemina) ÅŸi permanentul contact între cele două civilizaÅ£ii a favorizat atât romanizarea cât ÅŸi încreÅŸtinarea autohtonilor. Numeroasele dovezi arheologice descoperite pe întreg cuprinsul ţării, printre care ÅŸi cele de la BrâncoveneÅŸti ÅŸi Vătava (localităţi învecinate Râpei de Jos), confirmă existenÅ£a schimburilor culturale ÅŸi religioase între cuceriÅ£i ÅŸi cuceritori. Există posibilitatea ca o parte din populaÅ£ia BrâncoveneÅŸtiului ÅŸi a localităţilor învecinate să se fi retras într-un moment de primejdie în actuala localitate Râpa de Jos (o zonă ferită, retrasă, aflată în preajma unei păduri).
DeÅŸi rădăcinile civilizaÅ£iei româneÅŸti pe aceste meleaguri sunt, probabil, mult mai vechi, primul document care atestă existenÅ£a localităţii ÅŸi a vieÅ£ii bisericeÅŸti datează din secolul al XIV-lea. În document se precizează: ,,Trebuie luat în seamă că în ziua întâie a Păresimilor (4.03.1332) magistrul Ioan, arhidiacon de Ozd.... Popa Nicolae, din satul Râpele (Villa Rapularum) a plătit un loton de argint'', ceea ce ne determină să presupunem că în aceste locuri era o aÅŸezare bine închegată, având o organizare bisericească, cu un preot local, "Popa Nicolae", de rit ortodox.
Tot acest izvor istoric menÅ£ionează că organizaÅ£ia bisericească de pe Valea Râpii era în evidenÅ£a unui for tutelar, Arhidiaconatul de Ozd, căruia îi datora ascultarea canonică ÅŸi dogmatică, având drepturi ÅŸi îndatoriri ca de exemplu: plata sidoxiei ÅŸi impozitul de cult faţă de organul tutelar.
Documentul este sumar, nu aduce lumină în elucidarea multor lucruri, dar are o importanţă capitală, fiind un punct de referinţă în istoria bisericească a localităţii (anul 1332, cu specificarea organului tutelar de care aparÅ£inea ÅŸi anume „Arhidiaconatul", adică Protopopiatul de Ozd).
Conform acestuia, satul (satele) „Râpele" reunea la începutul secolului al XIV-lea o comunitate bisericească ortodoxă mare, care contribuia cu o sumă substanÅ£ială la susÅ£inerea centrului tutelar. În istoria bisericească este specificat faptul că unităţile mici bisericeÅŸti erau ajutate de forul tutelar, pe când unităţile mai mari ÅŸi bine consolidate aveau obligaÅ£ia achitării unei sidoxii faţă de centrul tutelar.
MenÅ£ionarea unui preot local ne determină să presupunem că la acea dată ar fi existat ÅŸi un lăcaÅŸ de cult. Din păcate, nu s-au păstrat documente care să indice locul în care a fost amplasată biserica sau anul construirii ei, dar probabil se găsea cu aproximaÅ£ie pe locul actualului lăcaÅŸ de cult (locul unde se află astăzi este ideal pentru un lăcaÅŸ de închinăciune).
De la prima menÅ£ionare istorică a localităţii (1332) ÅŸi până în anul 1610 nu mai avem nici un document referitor la biserica din Râpa de Jos. La acea dată se precizează că popa Toader din Râpa de Jos a alcătuit o pravilă care ulterior a fost publicată de C. A. Rosetti în Analele BistriÅ£ei. DeÅŸi nu se pomeneÅŸte nimic despre vreun locaÅŸ de închinăciune, totuÅŸi putem deduce că la data respectivă, la Râpa de Jos, exista o comunitate ortodoxă bine închegată, având desigur ÅŸi biserică.
Din ConscripÅ£ia lui InocenÅ£iu Micu Klein de la anul 1733 aflăm că la Râpa de Jos existau doi preoÅ£i ortodocÅŸi, o casă parohială ÅŸi o biserică.
Toate conscripÅ£iile ulterioare, plus documentele existente de la 1800 până în zilele noastre, atestă existenÅ£a vieÅ£ii bisericeÅŸti în localitatea Râpa de Jos.
După spusele bătrânilor, edificiul bisericii de astăzi a fost ridicat pe locul unuia mai vechi de la care s-a păstrat doar Sfânta Masă, pe piciorul căreia este gravată o inscripÅ£ie cu litere chirilice.
InscripÅ£ia ne precizează anul de când datează Sfânta Masă (1759) ÅŸi probabil cel al construirii vechii biserici.
A existat o teză a unor cercetători care afirmă că această biserică ar fi fost de rit luteran (săsească), dar aceasta nu are nici un credit. Teza se bazează pe faptul că biserica este orientată pe axa sud-nord (ca şi bisericile luterane) şi nu spre est ca cele de rit ortodox.
Însă între anii 1973-1974, la această biserică, s-au făcut reparaÅ£ii interioare capitale ÅŸi cu această ocazie s-au descoperit fragmente de pictură murală pe toată suprafaÅ£a interioară a pereÅ£ilor.
După investigaÅ£iile făcute de cercetătorii de la DirecÅ£ia Monumentelor Istorice din BucureÅŸti, s-a constatat că aceste fresce ar data din anul 1700, având caractere bizantin-ortodoxe (rezultatul investigaÅ£iilor infirmă aÅŸadar teza mai sus menÅ£ionată).
În concluzie, la anul 1700 această biserică era ortodoxă. De aici rezultă că la acea vreme, la Râpa de Jos, era o unitate bisericească puternică care a permis pictarea interioară a edificiului. Nu se cunoaÅŸte anul construirii ÅŸi nici ctitorul ei.
Din păcate nici data construirii actualului locaÅŸ de închinare nu ne este cunoscută.
Conform statisticii efectuate în anul 1805 ÅŸi publicată în revista „Transilvania" de la Sibiu, la Râpa de Jos existau la acea dată un preot ortodox hirotonit în Transilvania, o biserică ÅŸi 96 de familii.
Probabil că la începutul secolului respectiv (sec. al XIX-lea) biserica din Râpa de Jos a fost renovată (sau chiar reconstruită, nu ÅŸtim sigur), pentru că o însemnare aparÅ£inând preotului Vasile Mateiu găsită pe un Minologhion din anul 1871 ne precizează: „Biserica noastră cu hramul „ÎnălÅ£area Domnului" zidită în veacul al XVIII-lea s-au sfinÅ£it prin episcopul Vasile Moga în 24 iunie 1824 ÅŸi s-au reparat din nou ridicându-se zidul cu o jumătate de metru; s-au făcut ferestre noi, mari; s-au ridicat turnul boltindu-se deasupra în anul 1900 cu suma de 4400 de coroane fiind paroh Vasile Mateiu ÅŸi epitrop Grigore Bondrea, fiind 208 familii cu 920 de suflete, credincioÅŸii bisericii noastre".
După cum rezultă din această însemnare, în anul 1900 la vechea biserică a parohiei (din sec. al XVIII-lea) s-au efectuat lucrări de mari proporÅ£ii. Din păcate nu ÅŸtim dacă după aceste lucrări efectuate a avut loc o nouă sfinÅ£ire a bisericii.
Sfântul Chivot care se păstrează ÅŸi astăzi pe Sfânta Masă, în altarul bisericii, ne oferă posibilitatea de a vedea cum arăta vechea biserică, cea fără turn ridicată în veacul al XVIII-lea7.
Edificiul bisericii de azi, construit din bolovani rotunzi de vale şi din cărămidă, cu o grosime exagerată, tencuiţi iniţial cu lut şi var, prezintă o vechime considerabilă.
Biserica e construită în stil romanic cu o singură navă, pe interior cu altar semicircular ÅŸi hexagonal în exterior. Ea a avut iniÅ£ial un turn mic din lemn care a fost demolat în anul 1900 ÅŸi înlocuit cu actualul turn din cărămidă. Cu acea ocazie i s-a schimbat bolta, acoperiÅŸul, iar geamurile au fost mărite considerabil.
Lucrările au costat 4400 de coroane, o sumă semnificativă pentru vremurile respective.
Aceasta este prima reparaţie capitală cunoscută de către noi.
Următoarea renovare a Bisericii a avut loc între anii 1969-1974. Atunci s-a refăcut atât exteriorul cât ÅŸi interiorul bisericii. Lucrările de reparaÅ£ie au fost executate în mai multe etape sub conducerea preotului de atunci, Ioan Cerghizan.
Iată care au fost aceste etape:
- s-a acoperit din nou biserica cu tablă zincată;
- pereţii Bisericii din exterior au fost răzuiţi de vechiul mortar de lut şi tencuiţi cu mortar de nisip şi var, iar la urmă vopsiţi;
- în interior, pereÅ£ii au fost răzuiÅ£i ÅŸi tencuiÅ£i;
- o altă lucrare, de mare amploare, pentru acea dată, a fost pictarea Bisericii în interior;
- s-au înlocuit geamurile, tâmplăria;
- s-a vopsit tâmplăria ÅŸi duÅŸumeaua;
- s-au cumpărat covoare şi toate odăjdiile necesare Bisericii.
Toate aceste lucrări au fost executate în decurs de 5 ani, un timp extrem de scurt ÅŸi au costat 225.000 lei. Trebuie menÅ£ionat faptul că toÅ£i aceÅŸti bani s-au adunat de la credincioÅŸii parohiei fără să se fi primit din exterior vreo sumă de bani.
Tot în timpul păstoririi preotului Ioan Cerghizan s-au efectuat ÅŸi alte lucrări, cum ar fi:
- s-a construit actuala casă parohială;
- s-au ridicat anexele gospodăreşti necesare;
- s-a împrejmuit Biserica cu un gard de fier, pe fundaÅ£ie de beton, care avea o lungime de circa 300 de metri;
- de asemenea s-au împrejmuit cu gard ÅŸi cele două cimitire ale parohiei.
De atunci ÅŸi până în anul 2001 nu s-au mai efectuat alte lucrări majore la Biserică.
Nicolae Albu, fiu al plaiurilor de pe Valea Gurghiului (originar din localitatea Adrian), eminent cunoscător al învăţământului românesc din Transilvania, întru-una din lucrările sale ne oferă o informaÅ£ie preÅ£ioasă. El menÅ£ionează că la sfârÅŸitul secolului al XVIII-lea au fost ridicate mai multe mănăstiri, prin generozitatea unor ţărani mai înstăriÅ£i, unde se învăţa carte.
Într-un zapis din data de 14 decembrie 1737 întocmit de Popa Mihail, din Sângeorgiul de MureÅŸ, având semnaÅ£i ca martori pe popa Mihail din Lăureni ÅŸi popa Pintilie din Mura Mare, se arată că au fost ridicate mai multe mănăstiri în care se făcea ÅŸcoală între care s-au numărat cele din Deda, Sânmărtin, Solovăstru, CaÅŸva, Hodac, RuÅŸii-MunÅ£i ÅŸi Râpa.
În continuare se face menÅ£iunea că ieromonahul Varlaam din TopliÅ£a (judeÅ£ul Harghita) după ce a cutreierat satele de pe Valea MureÅŸului de Sus, Râpa, Solovăstru, Săcalu de Pădure, etc., împreună cu Ioan Dascălu ÅŸi Idita MiclăuÅŸ CreÅŸtina s-au oprit la Prislop unde erau vestiÅ£i zugravi de biserici.
În capitolul intitulat „Petru Maior ÅŸi ÅŸcolile din protopopiatul Reghinului (activitatea lui ca pedagog)", Nicolae Albu arată că la mijlocul secolului al XVIII-lea existau numeroase mănăstiri în care se făcea ÅŸcoală printre care se numărau ÅŸi cele de la Râpa de Sus ÅŸi Râpa de Jos.
Åžtefan MeteÅŸ, fost director al Arhivelor Statului din Cluj, în cartea sa „Mănăstiri româneÅŸti din Transilvania ÅŸi Ungaria" arată că mănăstirea din Râpa de Jos a fost zidită de către Petrică Pintea cu familia lui pe locul numit „BraniÅŸte". El mai menÅ£ionează că mănăstirea de la Râpa de Jos n-a fost distrusă, deoarece răzbunarea generalului Bucov n-a atins-o.
Andrei Rusu ÅŸi Ioana Cristache Panait în cărÅ£ile lor confirmă toate cele menÅ£ionate mai sus.
Alte date referitoare la mănăstire nu se cunosc iar locul amplasării acesteia, din nefericire, nu este specificat.
Starea în care se află actuala biserică, datorită lucrărilor întreprinse în perioada 2001-2004, ne dă dreptul să afirmăm, cu certitudine, că biserica are acum o faţă nouă, înfăţiÅŸarea unui locaÅŸ pentru închinăciune, unde poÅ£i să găseÅŸti mângâiere sufletească.
Biserica la ora actuală dispune de toate odăjdiile necesare desfăşurării ritualului cultului ortodox.

Istoricul parohiei

Primul document care atestă existenÅ£a unei parohii, la Râpa de jos, datează din 4 martie 1332. În document este menÅ£ionat numele preotului de atunci, popa Nicolae care a plătit un loton de argint magistrului Ioan, arhidiacon de Ozd. Actul nu precizează numărul credincioÅŸilor, dar din el deducem că la acea dată exista o comunitate bine închegată, pentru că suma plătită de parohie era semnificativă.
Trebuie să menÅ£ionăm faptul că în Parohia Râpa de Jos s-au născut frământări de natură religioasă odată cu propaganda făcută de catolici, prin misionarii franciscani, încă de pe la anul 1345. La fel s-a întâmplat ÅŸi în satele învecinate, ca de exemplu Săcalu de Pădure.
După anul 1674, când bisericile româneÅŸti din Transilvania au intrat sub jurisdicÅ£ia episcopului calvin, acestea ÅŸi-au pierdut ÅŸi puÅ£inele drepturi pe care le mai aveau, făcându-se presiuni tot mai puternice pentru ca acestea să treacă la calvinism.
Ioan LupaÅŸ în Istoria românilor scrie următoarele: „Cu acest scop, în secolul al XVII-lea principii calvini din Dieta Transilvaniei au desfiinÅ£at vechile episcopii ale Românilor, lăsându-le numai Mitropolia de la Alba-Iulia pe care o supuseseră însă superintendentului calvin" . Cu alte cuvinte, prigonirile împotriva românilor, atât pe plan spiritual, cât ÅŸi pe plan naÅ£ional, s-au Å£inut lanÅ£. Ele au culminat în anul 1698, an în care a intervenit însuÅŸi împăratul de la Viena pentru dezbinarea românilor transilvăneni.
Prigoana celor rămaÅŸi pe mai departe în Biserica străbună a continuat ÅŸi după anul 1700. Asemenea acÅ£iuni barbare îndreptate împotriva preoÅ£ilor ÅŸi a conducătorilor Bisericii Ortodoxe au fost relatate chiar de marele istoric ÅŸi protopop unit de la Reghin, Petru Maior (1761-1821). Acesta a descris modul în care principele Ardealului Apafi (e vorba de Mihail Apafi al II-lea, fiul lui Mihai Apafi I, ales principe al Transilvaniei 1690), a vrut să-l omoare pe Mitropolitul ortodox de la Alba-Iulia: „Iaste trădanie ca la cetatea Eciului (localitatea BrâncoveneÅŸti, învecinată Râpei de Jos) în vermeghia Turzi, un vlădică al românilor din Ardeal, aruncat în cetate, fu omorât; ba preotul Ioan LadoÅŸ cel bătrân din Săcalu de Margine care este vecin cu Eciul, mi-au povestiti că lui i-au spus tatăl său că el, fiind prund diecuÅ£ ÅŸi tatăl său preot acolo în Săcalu de Margine, au fost cu tată-său la îngropăciunea zisului Vlădică ÅŸi numai amândoi l-au prohodit. Cauza pentru ce fu omorât Vlădica acela spun că a fost aceea: că fiind Vlădica la prânz la prinÅ£ul Ardealului, în zisa cetate, ÅŸi mâncând Vlădica mâncare de post, după legea Bisericii Răsăritului, zisa prinÅ£ul către Vlădica românilor să-i boteze câinele ce îl avea acolo lângă sine. Vlădica, bine pricepând această poruncă, a fi numai pentru a batjocurii credinÅ£a cea pravoslavnică, răspunse către prinÅ£ipul calvin: de este câinele de legea mea, eu îl voi boteza, iar de este de altă lege, să-l boteze preoÅ£ii de legea aceea. Să-l ispitim pe câine de ce lege este ! PrinÅ£ipul răspunse: bine. Atunci Vlădica puse un blid cu fasole înaintea câinelui, care, mirosind-o, nu-i plăcu să mănânce. După aceea puse câinelui înainte un blid cu carne din care îndată începu câinele a se îndopa. Atunci zise Vlădica către principe: vezi de-a cui lege e câinele!"
Întâmplarea petrecută la Eciu (BrâncoveneÅŸti) a trecut în legendă fiind pusă pe seama Mitropolitului Sava Brancovici, căruia i-ar fi fost adus un copil aflat pe moarte de către o femeie ca să-l boteze. În realitate în scutece se afla un căţel. Mitropolitul, văzând căţelul, a luat o bucată de ridiche, din care mânca el, fiind într-o vineri, zi de post, ÅŸi a dat-o câinelui care nu a vrut s-o mănânce. Atunci a luat o bucată de carne din farfuria principelui Apafi ÅŸi a aruncat-o câinelui, care o mâncă cu poftă. Atunci Mitropolitul spuse: „Dacă ar fi de legea mea ar fi mâncat ceea ce mănânc ÅŸi eu ÅŸi l-aÅŸ boteza, dar fiindcă nu este de legea mea, să-l boteze cei care dimpreună mănâncă bucatele". Principele a ordonat atunci ca mitropolitul să fie bătut în cel mai crunt mod până ce ÅŸi-a dat sufletul.
Problema este lămurită deplin de istoricul Åžtefan LupÅŸa în lucrarea sa „Biserica Ardeleană ÅŸi Unirea" în care scrie următoarele: „calvinismul fiind în constituÅ£ia sa presbiterian, dădură puterea cea mai mare în Biserica Română, adunării anuale a protopopilor ei, sub preÅŸedinÅ£ia superintendentului calvin. Puseră aceste adunări sub soboare să destituie în 1627, 1643, 1680, 1683 pe mitropoliÅ£ii buni ortodocÅŸi, Dosoftei, Simion Moldovan, Sava Brancovici ÅŸi Iosif. Pe Mitropolitul Iosif (Budai, n.n.) la începutul anului 1683, îl ucise principele Apafi la Eciu, azi BrâncoveneÅŸti, jud. MureÅŸ" .
Aceste întâmplări le-am introdus în prezenta monografie pentru că ele au avut loc în apropierea satului Râpa de Jos demonstrând o dată în plus că locuitorii satelor de pe Valea MureÅŸului Superior (inclusiv Râpa de Jos) au trecut prin nenumărate greutăţi provocate de stăpânitorii de atunci ai Transilvaniei.
Până în anul 1733, referitor la Parohia Râpa de jos nu mai avem alte date. Dar, cu siguranţă, râpenii n-au fost străini de evenimentele petrecute în acele timpuri.
ConscripÅ£ia episcopului InocenÅ£iu Micu Klein (1728-1751) din anul 1733 ne precizează că existau doi preoÅ£i greco-orientali, 50 de familii greco-orientale (aprox. 250 suflete), o casă parohială care avea un jugăr de pământ ÅŸi fânaÅ£ de 4 care de fân.
Din această conscripÅ£ie rezultă, în mod evident, că râpenii îÅŸi păstraseră până în anul 1733 credinÅ£a nealterată.
Pe de altă parte, în ConscripÅ£ia episcopului Petru Pavel Aron din anul 1750, la Râpa de Jos figurează un număr de 39 de suflete, o biserică ÅŸi trei preoÅ£i.
Probabil că la această dată cel puţin unul din cei trei preoţi menţionaţi era greco-catolic.
La zece ani de la ConscripÅ£ia din anul 1750 s-a întocmit o nouă statistică făcută de o comisie instituită de guvernul austriac. Aceasta ne oferă o altă icoană despre Biserica românească din Ardeal. Astfel, la Râpa de Jos existau în anul 1760: doi preoÅ£i uniÅ£i, 21 de familii unite, ÅŸi o biserică unită. Greco-orientalii figurau cu 36 de familii, fără biserică ÅŸi fără preot. Existau 99 de suflete greco-orientale.
Virgil Ciobanu în „Anuarul Institutului de Istorie NaÅ£ională" face menÅ£iunea conscripÅ£iei de mai sus. Datele corespund în totalitate.
În schimb „Statistica românilor ortodocÅŸi din Transilvania din anul 1766" ne arată că la Râpa de Jos se găseau, la acel an, 260 de bărbaÅ£i ÅŸi 150 de femei, în total fiind 410 credincioÅŸi ortodocÅŸi.
Apoi în ConscripÅ£ia clerului ortodox român din anul 1767 se precizează că la Râpa de Sus era preot Vasilie Popovici, originar din Monor. La Râpa de Jos nu este menÅ£ionat nici un preot.
AÅŸadar în anul 1767 la Râpa de Jos nu era preot ortodox cu toate că numărul credincioÅŸilor ortodocÅŸi era destul de mare pentru aceea data (410 de credincioÅŸi).
La începutul secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1805, la Râpa de Jos exista un preot ortodox care avea în păstorire 96 de familii. Exista ÅŸi biserică ce, probabil, a fost renovată în decursul anilor respectivi pentru că nu peste foarte mulÅ£i ani ea a fost sfinÅ£ită de episcopul Vasile Moga la data de 24 iunie 1824.
Cu ocazia recensământului din Transilvania, pe anul 1857, s-a constatat că la Râpa de Jos existau 910 credincioÅŸi ortodocÅŸi, 3 izraeliÅ£i ÅŸi doar 2 greco-catolici. BineînÅ£eles că cei 910 credincioÅŸi se aflau sub păstorirea unui preot cu numele Vasilie Popovici.
Însă în anul 1880 numărul greco-catolicilor este mai mare decât cel din 1857. Existau 18 credincioÅŸi greco-catolici, 920 greco-orientali ÅŸi 4 izraeliÅ£i.
Åžematismul de la Blaj pe anul 1896 arată că Parohia făcea parte din Comitatul MureÅŸ Turda, Cercul Reghinul de Sus. În parohie se găseau 685 ortodocÅŸi ÅŸi 153 greco-catolici. Se mai menÅ£ionează că Râpa de Jos, ca Parohie greco-catolică, era filie pentru Râpa de Sus ÅŸi avea o biserică de lemn în onoarea sfinÅ£ilor Petru ÅŸi Pavel din anul 1888.
Din Åžematismul pe anul 1900 reÅ£inem că în filia Greco-catolică Râpa de Jos se găseau 150 de credincioÅŸi din această credinţă. OrtodocÅŸii erau în număr de 903 persoane ÅŸi mai existau 15 izraeliÅ£i. În acest Åžematism se mai precizează că parohia Râpa de Jos număra pe timpul ConscripÅ£iei episcopului Klein 250 de suflete toate neunite; exista biserică ÅŸi casă parohială iar proprietatea bisericii consta dintr-un loc arător de un Jugăr ÅŸi cositor de două „care de fân". Erau doi preoÅ£i. Convertirea s-a întâmplat la anul 1887. Administrator a fost de la reunire până în anul 1893 Alexandru BoÅ£ian (preot greco-catolic în localitatea învecinată Dumbrava), iar de la anul 1893 până în 1900, anul ÅŸematismului, s-a administrat prin preotul greco-catolic din Râpa de Sus, Filip Covrig.
Spre deosebire de ÅŸematism, recensământul din anul 1900 ne oferă alte date statistice referitoare la parohie. El pomeneÅŸte de 888 ortodocÅŸi, 19 izraeliÅ£i ÅŸi de doar 54 greco-catolici.
Această neconcordanţă demonstrează faptul că ÅŸematismele greco-catolice scoase la Blaj nu au avut întotdeauna la bază o numărătoare exactă a credincioÅŸilor greco-catolici existând uneori tendinÅ£a de a exagera numărul acestora.
Din Åžematismul pe anul 1906 aflăm că la Râpa de Jos existau 54 de credincioÅŸi greco-catolici31 iar în cel din anul 1911 numărul acestora a fost de 90. Åži de această dată credincioÅŸii majoritari erau cei de rit ortodox cu un număr de 926 de persoane.
Primul preot greco-catolic în sec. al XX-lea, căruia i se precizează numele, este Dumitru Colceriu. Numele lui este menÅ£ionat în Åžematismul pe anul 1929, unde se mai aminteÅŸte că erau 110 greco-catolici. AceÅŸtia aveau biserică încă din anul 1888. În schimb din ÅŸematismul din anul 1932, spre deosebire de cele anterioare, aflăm că toÅ£i locuitorii satului Râpa de Jos erau de confesiune ortodoxă. În sfârÅŸit recensământul din anul 1949 ne oferă următoarele date statistice: 924 de suflete dintre care: 784 erau greco-orientale, 87 greco-catolice, 17 romano-catolice, 7 reformaÅ£i, 3 unitarieni, 26 izraeliÅ£i. Erau 840 persoane de naÅ£ionalitate română, 23 maghiari, 35 rromi ÅŸi 26 de evrei.
Dacă analizăm toate datele menÅ£ionate mai sus ÅŸi în special cele de după UniaÅ£ie ne dăm seama că râpenii în marea majoritate a lor au fost statornici în credinÅ£a ortodoxă. Numărul greco-catolicilor a fost relativ mic până către sfârÅŸitul sec. al XIX-lea când numărul acestora a crescut, nedepăşind însă 10-15% din populaÅ£ia localităţii. În acei ani preoÅ£ii aveau dispoziÅ£ie de la protopop să întocmească anual liste cu eventualele treceri de la o religie la alta.
Astfel, preotul Vasile Mateiu la sfârÅŸitul anului 1889 întocmeÅŸte o listă de acest fel. El precizează că în decursul anului respectiv au trecut de la greco-orientali la greco-catolici 10 persoane specificându-le ÅŸi numele.
Persoanele care treceau de la o confesiune la alta primeau un atestat de trecere, care era semnat ÅŸi de doi martori. 

Această scindare regretabilă a luat sfârÅŸit în anul 1948 când credincioÅŸii de rit greco-catolic au revenit la ortodoxie formând din nou o singura Biserică, cea Ortodoxă.
În anul 1956, prin buna înÅ£elegere cu foÅŸtii greco-catolici ÅŸi cu aprobarea organelor bisericeÅŸti superioare, biserica greco-catolică a fost demolată ÅŸi dăruită credincioÅŸilor din comuna BatoÅŸ - jud. MureÅŸ. AceÅŸtia au mai cumpărat încă o biserică veche din satul Săcalu de Pădure.
Din cele două biserici duse la Batoş localnicii şi-au construit propria lor biserică ortodoxă43.

Slujitorii altarului

Cel dintâi slujitor al altarului căruia îi cunoaÅŸtem numele este "popa" Nicolae din satul "Râpele". Acest preot în ziua întâi a Păresimilor, mai precis în data de 4 martie 1332, a plătit un loton de argint magistrului Ioan, arhidiacon de Ozd (protopop de Ozd). Alte date referitoare la acest preot nu cunoaÅŸtem.
Până în anul 1610 nu am găsit documente care să precizeze numele altor preoÅ£i care au slujit la Râpa de Jos. Cu siguranţă, însă, că în toată această perioadă de timp (1333-1610) în parohia Râpa de Jos au slujit ÅŸi alÅ£i preoÅ£i.
Pentru anul 1610 este menÅ£ionat cu numele popa Toader care a scris în anul respectiv (sau copiat, nu se ÅŸtie cu exactitate) o pravilă. Două secole mai târziu această pravilă avea să fie publicată de academicianul A. Rosetti în Analele BistriÅ£ei.
Următorii preoÅ£i, cărora le cunoaÅŸtem numele, sunt popa Toma ÅŸi popa Costin. Numele lor sunt consemnate în conscripÅ£ia lui Inochentie Micu Klein din anul 1733. În conscripÅ£ie se spune că preotul Toma a fost hirotonit de episcopul Iov Circa, ce îi urmase ca ierarh ortodox la Alba Iulia, lui Atanasie Anghel. În schimb popa Costin fusese hirotonit de episcopul Serafim Petrovan al MaramureÅŸului. Ei aveau în păstorire la data respectivă 50 de familii. Åžematismul greco-catolic pe anul 1900 ne oferă o informaÅ£ie deosebit de preÅ£ioasă referitoare la credinÅ£a pe care o aveau râpenii în anul 1733. El precizează că parohia Râpa de Jos număra pe timpul conscripÅ£iei episcopului Klein 250 de suflete, toate fiind de confesiune ortodoxă.
Parohia avea biserică, casă parohială iar proprietatea bisericii consta dintr-un loc arător de un jugăr ÅŸi cositor de două care de fân. InformaÅ£iile sunt cu atât mai preÅ£ioase cu cât dr. Augustin Bunea susÅ£inea într-una din lucrările sale că la anul 1700 (anul unirii) "toÅ£i Românii erau uniÅ£i". El îÅŸi argumentează spusele prin faptul că toÅ£i protopopii ÅŸi preoÅ£ii ortodocÅŸi prezenÅ£i la Sinodul din anul 1700 au recunoscut unirea. În cartea sa "Episcopul Ioan I. Klein" la paginile 135 ÅŸi 137 el afirmă următoarele: "cu foarte puÅ£ine excepÅ£iuni sub episcopul Klein toÅ£i românii s-au întors la unire până la anul 1741". Însă realitatea a fost cu totul alta, aÅŸa cum o dovedeÅŸte ÅŸi cazul parohiei din Râpa de Jos care în anul 1733, anul conscripÅ£iei, era ortodoxă (avea doi preoÅ£i ortodocÅŸi). Trebuie să precizăm faptul că popa Costin la vremea respectivă era ÅŸi învăţătorul satului.
Din conscripÅ£ia episcopului Petru Pavel Aron pe anul 1750 aflăm că la Râpa de Jos existau trei preoÅ£i. Din păcate numele ÅŸi credinÅ£a acestora nu sunt precizate dar putem presupune că cel puÅ£in unul din ei era preot unit.
În anul 1760, la zece ani de la conscripÅ£ia anterioară, s-a întocmit o nouă statistică făcută de o comisie instituită de guvernul austriac. Această statistică ne oferă o altă imagine despre Biserica Românească din Ardeal. Astfel la Râpa de Jos existau în anul 1760 doi preoÅ£i uniÅ£i cărora nu le este menÅ£ionat numele. Însă din conscripÅ£ia episcopiei FăgăraÅŸului pe anul 1767 aflăm că în parohie erau doi preoÅ£i uniÅ£i care fuseseră hirotoniÅ£i în Moldova de episcopul unit Petru Pavel Aron. Este vorba de preoÅ£ii Ioan ÅŸi Irimia pe care îi pomeneÅŸte conscripÅ£ia din anul 1760 (probabilitatea ca ei să fie hirotoniÅ£i de episcopul Petru Pavel Aron în Moldova este realtiv mică deoarece acest episcop nu a avut legături cu Moldova). AceÅŸtia aveau în păstorire 21 de familii unite.
Din ConscripÅ£ia clerului ortodox român pe anul 1767 reiese că la Râpa de Jos nu exista preot ortodox la data respectivă. În schimb în parohia Râpa de Sus figura ca preot Vasile Popovici, originar din Monor.
Abia din anul 1783 este consemnată prezenÅ£a altui preot ortodox în parohie. Este vorba despre Ioan Popovici (probabil fiul preotului Vasile Popovici din Râpa de Sus). Acesta a fost hirotonit în Transilvania (nu este menÅ£ionat numele episcopului care l-a hirotonit) iar la Râpa de Jos a fost numit ca preot în anul 1783. El avea în păstorire 96 de familii greco-orientale, adică ortodoxe53. În timpul păstoririi sale biserica din Râpa de Jos a fost renovată iar în anul 1824 la data de 24 iunie a fost sfinÅ£ită de episcopul ortodox Vasile Moga. El slujeÅŸte ca preot până în anul 1827. AÅŸadar timp de 44 de ani credincioÅŸii localităţii au fost păstoriÅ£i de preotul Ioan Popovici.
Succesorul acestuia a fost preotul Åžtefan Moldovan care a slujit zece ani la altarul bisericii din localitate, până în anul 1837.
După el urmează Grigore Şandru care slujeşte doar 8 ani (1837-1845).
Din anul 1845 îÅŸi începe activitatea ca preot Vasile Popovici (probabil fiul preotului Ioan Popovici 1783-1827 ÅŸi nepotul pr. Vasile Popovici din Râpa de Sus). S-a născut în anul 1825, probabil la Râpa de Jos, fiind o figură marcantă a anilor respectivi. El a fost hirotonit la data de 10 octombrie 1845, la vârsta de 20 de ani, de episcopul Vasile Moga. De la începutul activităţii sale ÅŸi până la moartea sa a slujit la altarul bisericii din localitate. În anul 1864 el avea în păstorire 503 bărbaÅ£i ÅŸi 485 femei în total 988 de suflete. Pentru o lungă perioadă de timp Vasile Popovici a fost directorul ÅŸi catehetul ÅŸcolii din sat, atunci când învăţător al ÅŸcolii era Zacharia Åžulariu. Începând cu anul 1865 el a ocupat ÅŸi funcÅ£ia de administrator protopopesc58. Venitul său anual (pe anul 1866) a fost de aproximativ 56 de florini ÅŸi 47 de cruceri. A avut trei copii: doi băieÅ£i ÅŸi o fată. Unul dintre fiii săi, Simion Popescu (Popovici), care s-a născut în localitatea Râpa de Jos la data de 6 august 1848, avea să devină unul dintre cei mai mari teologi ÅŸi pedagogi ai secolului al XIX-lea. Simion Popescu a făcut liceul la Blaj iar teologia la Sibiu, în ultimii ani de păstorire ai lui Andrei Åžaguna (1870-1873) formându-se în apropierea acestuia. Celălalt fiu Ioan Popescu (Popovici) a urmat ÅŸi el teologia la Sibiu. Ulterior el avea să fie numit preot la Râpa de Jos.
Preotul Vasile Popovici moare la data de 6 aprilie 1856, la doar 51 de ani. AÅŸadar timp de 31 de ani i-a păstorit pe credincioÅŸii localităţii. A fost înmormântat de către preotul Teodoru Popescu, paroh în localitatea Dumbrava, învecinată Râpei de Jos. La înmormântarea sa au luat parte 11 preoÅ£i printre care s-a numărat ÅŸi succesorul său în postul de administrator protopopesc Ioan Popescu, paroh în localitatea Deda. Mormântul lui ÅŸi al familiei sale se găseÅŸte ÅŸi astăzi în partea de sud a altarului bisericii din localitate.
Între anii 1876-1878 parohia a fost vacantă. CredincioÅŸii satului au cerut mitropolitului de atunci Miron Romanul ca până la numirea altui preot, administrator al parohiei din Râpa de Jos să fie numit Teodoru Popescu, preot în localitatea Dumbrava. Mitropolitul Miron Romanul le-a aprobat cererea acestora la data de 24 aprilie 1876.
Un act redactat de administratorul protopopesc Ioan Popescu, în localitatea Deda, la data de 10 februarie 1877 ÅŸi trimis ulterior la Arhiepiscopia Sibiului ne precizează că Ioan Popescu (fiul fostului preot Vasile Popovici), care pe atunci se afla la Sibiu "ca ascultătoriu de teologie", era dorit ca preot de către credincioÅŸii din Râpa de Jos. Ulterior el a ÅŸi fost numit preot la Râpa de Jos, în anul 1878, păstorind în această parohie doar un an de zile căci în data de 27 martie 1879 a trecut la cele veÅŸnice. Dintr-un document găsit la Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului aflăm că imediat după numirea lui ca preot unii credincioÅŸi din Râpa au făcut o plângere împotriva sa spunând următoarele: "de multe ori se întâmplă ca în timpul slujbei de la biserică preotul să înceapă să tuÅŸească foarte puternic iar slujba se întrerupe pentru o anumită perioadă de timp".
Acesta a suferit probabil de o boală la plămâni care ulterior avea să-i provoace moartea. A fost înmormântat de către administratorul protopopesc Ioan Popescu ÅŸi de alÅ£i ÅŸapte preoÅ£i din vecinătate. De administrarea parohiei s-a ocupat, până la întregirea ei, preotul Teodoru Popescu din Dumbrava.
Pentru ocuparea postului vacant s-a publicat concurs în „Telegraful Român" de la Sibiu la care aveau să participe următorii preoÅ£i:
- Vasile Mateiu din Parohia Sângeorgiu (azi - Lunca MureÅŸului - jud. MureÅŸ);
- Ioan Nascu din Parohia Bârlad (Tractul BistriÅ£ei);
- Ioan Moldovan din Parohia Blasfalaulu de Sus (azi Apalina cartier al Reghinului);
- Alexandru Neculescu - cleric absolut din Hodac.
Dintre toÅ£i preoÅ£ii înscriÅŸi la acest concurs, credincioÅŸii în frunte cu consilierii Parohiei, l-au ales la data de 14 octombrie 1879, la Râpa de Jos, în prezenÅ£a administratorului protopopesc Ioan Popescu, pe Vasile Mateiu66. Arhiepiscopul de atunci al Sibiului, Miron Romanul, a fost de acord cu alegerea făcută dar cu o singură condiÅ£ie: "ca Vasile Mateiu sub răspunderea personală nu-i este iertatu a se strămuta în parohia cea nouă până la întregirea parohiei din Sângeorgiu pe care trebuie să o administreze până atunci fără ÅŸtirbire".
Dar Vasile Mateiu nu a Å£inut cont de hotărârea ierarhului său ÅŸi în noaptea de 24 spre 25 februarie a anului 1880 a venit în parohia Râpa de Jos înainte de termenul ce fusese stabilit. Mitropolitul Miron Romanul află de miÅŸcarea pe care a făcut-o Vasile Mateiu ÅŸi îi cere administratorului protopopesc Ioan Popescu, printr-un document trimis la data de 15 martie 1880, să nu-i permită acestuia să săvârÅŸească vreo slujbă în noua sa parohie68. Câteva luni mai târziu Miron Romanul avea să revină la sentimente mai bune faţă de preotul Vasile Mateiu ÅŸi printr-un document trimis la data de 12 iunie 1880 administratorului protopopesc Ioan Popescu, aprobă strămutarea deÅŸi aceasta avusese loc înainte de termenul stabilit, adică înainte de întregirea fostei lui parohii din Sângeorgiu69. AÅŸadar, într-un sfârÅŸit, lui Vasile Mateiu i-a fost acceptată strămutarea în parohia Râpa de Jos ÅŸi la data de 8 martie 1881, în prima săptămână a Păresimilor, a fost instalat oficial de către Ioan Popescu. Inventarul parohiei la acea dată era următorul:
1.Biserica din piatră acoperită cu ţiglă cu hramul "Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (valora 2390 de florini).
2.Casa parohială din lemn având ca anexe un grajd ÅŸi o ÅŸură din lemn (valora 300 de florini).
3.Åžcoala confucială, ridicată în anul 1873, avea 4 încăperi din lemn ÅŸi era acoperită cu ÅŸindrilă (valora 500 de florini) 70.
Vasile Mateiu s-a născut la data de 7 martie 1849 în comuna Nadăşa Română, protopresbiteriatul Reghinului. Provenea dintr-o familie de preoÅ£i, tatăl Gavril fiind preot în satul natal iar unchiul său Zaharia a fost mulÅ£i ani protopop. Referitor la studiile pe care le avea acest preot am găsit următoarele date:
       - patru clase gimnaziale;
       - teologilă ordinară 1;
       - fără studii academice sau grad academic;
       - data examenului de calificaÅ£iune: august 1874;
       - calcul: BINE.
Vasile Mateiu a fost hirotonit diacon la data de 29 august 1874, preot la 30 august 1874 ÅŸi hirotesit duhovnic la 30 august 1874. Arhiereul care l-a hirotonit a fost Procopiu IvaÅŸcoviciu.
El a fost căsătorit cu Agneta Pozsonyi născută în anul 1857. Dumnezeu le-a binecuvântat căsătoria cu 8 copii născuÅ£i toÅ£i la Râpa de Jos. NaÅŸul de botez al unuia dintre copii (fata Leontina n. 1883) a fost chiar Simion Popescu protoprezbiter pe atunci al Sibiului. Fata cea mare a preotului, Cornelia născută în anul 1880, avea să se căsătorească cu Dionisie Radu viitorul preot al localităţii CuieÅŸdiu (azi PietriÅŸ - jud. MureÅŸ)
În anul 1900 biserica din Râpa de Jos a fost renovată făcându-se următoarele lucrări:
       - s-a ridicat zidul bisericii cu 1/2 metru;
       - s-au mărit geamurile;
       - s-a ridicat turnul bisericii (clopotniÅ£a);
       - s-a boltit tavanul.
Toate aceste lucrări au costat la data respectivă 4400 de coroane. Epitrop al bisericii era Grigore Bondrea.
În luna august a anului 1931, datorită vârstei înaintate a preotului Vasile Mateiu (82 de ani), a fost propus pe postul de preot ajutător la Râpa de Jos clericul Iacob Panga din PorceÅŸti (azi Vălenii de MureÅŸ - jud. MureÅŸ). Însă la data de 8 noiembrie 1931 protopopul de atunci s-a deplasat la Râpa ÅŸi în Adunarea parohială a dezbătut problema preotului local. Adunarea parohială, în unanimitate, a acceptat să fie numit ca preot ajutător teologul Valeriu FărcaÅŸ din Morăşti ÅŸi nu clericul Iacob Panga.
Preotul Vasile Mateiu a fost de acord cu numirea teologului Valeriu FărcaÅŸ ÅŸi printr-un act de învoială a renunÅ£at în favoarea acestuia la jumătate din venitul de la Stat, la jumătate din veniturile "stolare" ÅŸi la o cameră din casa parohială. În schimb Valeriu FărcaÅŸ s-a obligat să conducă oficiul parohial cu toată răspunderea ÅŸi să săvârÅŸească toate slujbele ce aveau să se oficieze în parohie.
Însă la foarte puÅ£in timp de la numirea sa ca preot ajutător Valeriu FărcaÅŸ a trimis o scrisoare Consiliului Eparhial Ortodox Român din Cluj în care a precizat că renunţă la postul pentru care a fost propus deoarece preotul Mateiu îi ceruse să i-a în căsătorie o fată de ţăran din sat fapt neacceptat de el.
Îngrijorat de evenimentele ce se petreceau la Râpa de Jos, episcopul Nicolae Ivan (1921-1936) trimite protopopului o scrisoare în care scria următoarele: "...suntem revoltaÅ£i împotriva preotului Mateiu pentru că după cum se vede din actele de până aici, din pricina lui s-au încuibat sectarii în sat ÅŸi tot din cauza lipsei sale de tact ÅŸi din interese de natură materială a făcut acum o nouă tulburare, după ce mai înainte se făcuse o miÅŸcare pentru un alt candidat. De altă parte vedem că unii credincioÅŸi au înfiinÅ£at "Oastea Domnului" ÅŸi preotul nu îÅŸi dă seama de primejdia ce poate veni, dacă nu canalizează ÅŸi această miÅŸcare spre biserică. Ne temem că din vina lui se ruinează parohia.
Nu-l putem pensiona pentru că nu suportă încă fondul de pensiuni. Trebuie să-i dăm însă un preot ajutător ori vrea ori nu vrea.
Prin urmare dumneata vei dispune să se convoace Consiliul parohial din Râpa de Jos ÅŸi să decidă înfiinÅ£area postului de preot ajutător, stabilind veniturile acestui preot ajutător din jumătate venituri de la Stat al preotului ÅŸi din veniturile stolare ÅŸi să publice concurs pentru aceasta ca să fie mai mulÅ£i concurenÅ£i ÅŸi să aleagă pe cine vor ei" .
Dintr-o altă adresă către oficiul protopopesc făcută de episcopul Nicolae Ivan aflăm următoarele: "Din informaÅ£iile sincere ÅŸi autentice primite de la oameni competenÅ£i am aflat că preotul Vasile Mateiu de 84 de ani - absolut neputincios - nu mai e capabil să conducă parohia - e nervos ÅŸi lacom ÅŸi împinge pe credincioÅŸi în braÅ£ele sectarilor. Starea aceasta nu o mai putem tolera ÅŸi de aceea aflăm de bine până la alte dispoziÅ£ii (pensionare) să îl absolvăm de la orice îndatorire oficială rămânând deocamdată cu salariul de la Stat iar toate venitele stolare ÅŸi ale porÅ£iunei canonice să le încuviinţăm pe seama administratorului, care acum în grabă îl putem numi în persoana preotului Dionisie Radu de la PietriÅŸ... nu mai putem tolera încăpăţânarea unui om care ar fi putut afla ÅŸi alt aranjament, dar cum se vede i-a întunecat Dumnezeu mintea ÅŸi nu vede ravagiile ce le produce prin neputinÅ£ele lui". Preotul ajutător propus, Dionisie Radu, era de fapt ginerele lui Vasile Mateiu, soÅ£ul fiicei sale Cornelia. Însă credincioÅŸii din Râpa de Jos refuză venirea preotului Dionisie Radu pe motivul că nu doresc un "preot ambulant".
La toate aceste acuze îndreptate asupra sa Vasile Mateiu a răspuns printr-o scrisoare deschisă adresată episcopului Nicolae Ivan (datată la 15 martie 1932) în care spunea printre altele, următoarele: "...eu conform diceziunei mai înalte mă consider neîndreptăţit... ÅŸi spre a dovedi că rapoartele împotriva mea sunt incorecte ÅŸi provenite din ceva ură sau chiar răzbunare personală, vă rog Veneratul Consiliu să emită din sânul său o anchetă la faÅ£a locului spre a constata incapacitatea mea pentru că nici când poporul meu cu mic cu mare nu ÅŸi-au manifestat alipirea sufletească de la tânăr până la bătrân ca acum când eu ca păstorul lor sufletesc sunt răpit din mijlocul lor... că până când ce nu mă vor duce cei patru de pe catafalc acoperindu-mă cu ţărână în cimitirul bisericii, lângă ceilalÅ£i preoÅ£i, până atunci preot nu le trebuie în biserică apoi eu cred că glasul poporului e glasul lui Dumnezeu".
DeÅŸi i s-au adus numeroase acuze, în special spre sfârÅŸitul slujirii sale preoÅ£eÅŸti, el avea să slujească în parohie până în anul 1933. Vasile Mateiu i-a păstorit pe credincioÅŸii din Râpa de Jos peste o jumătate de secol fiind preotul cu cei mai mulÅ£i ani petrecuÅ£i în această parohie (53 de ani).
Ultimii doi ani din viaţă i-a petrecut alături de soÅ£ia sa în casa fiicei lor Cornelia, preoteasă la PietriÅŸ. Atât el cât ÅŸi soÅ£ia sa au trecut la cele veÅŸnice în acelaÅŸi an 1935 ( probabil ÅŸi aceeaÅŸi zi, după cum susÅ£in unii locuitori ai satului PietriÅŸ) fiind înmormântaÅ£i în partea de sud a altarului bisericii din PietriÅŸ.
Începând cu data de 10 martie a anului 1933 parohia este administrată de către preotul Ioan Buiu. Acesta s-a născut în localitatea Săcalu de Pădure la data de 28 august 1907. A fost preot al localităţii până în toamna anului 1942 (18 octombrie) când pleacă în parohia Cojocna din protopopiatul Cluj, fiind instalat acolo la data de 1 noiembrie 1942.
A urmat apoi preotul Octavian Bodea care a fost instalat la Râpa de Jos la 1 iulie 1943. Era originar din satul GoÅŸtile, judeÅ£ul Sălaj, fiind fiul preotului din localitate. Urmează ÅŸcoala primară la Ciceu-GeorgeÅŸti, apoi la BistriÅ£a ÅŸi Năsăud după care frecventează cursurile liceului din Dej. ObÅ£ine diploma de licenÅ£iere în teologie la Cluj-Napoca. El a păstorit la Râpa până la data de 1 aprilie 1949 când s-a transferat la parohia din localitatea Moci, judeÅ£ul Cluj. A rămas la această parohie până în anul 1956, an în care a fost numit inspector eparhial la Cluj-Napoca (1956-1958). Ultimii ani de viaţă ÅŸi de activitate ÅŸi i-a petrecut ca preot la Parohia 1 din Cluj-Napoca. Se stinge din viaţă la data de 3 august 1974 în urma unui atac de cord.
Succesorul acestui preot a fost protopopul onorific Emil SămărghiÅ£an care era originar din localitatea Căpâlna de Sus (de pe Târnave), dintr-o familie cu mulÅ£i fraÅ£i. El a ajuns la o înÅ£elegere cu Octavian Bodea în privinÅ£a efectuării unui schimb de parohii (Râpa de Jos ÅŸi Moci). La data de 17 martie 1949 episcopul Nicolae (Colan) al Clujului a aprobat efectuarea acestui schimb de parohii între cei doi preoÅ£i. Preotul Emil SămărghiÅ£an a slujit la altarul Bisericii din Râpa până în anul 1963 când face schimb cu preotul Ioan Borza din Borsec84. De la Borsec el avea să se mute ulterior în parohia Corbu unde în anul 1967 moare subit în urma unui atac de cord.
Ioan Borza a fost unul dintre cei mai vârstnici preoÅ£i ai satului Râpa de Jos, de la Vasile Mateiu încoace, fiind originar din localitatea Feisa (de pe Târnava Mică). El păstoreÅŸte numai 2 ani, până în anul 1965 când se pensionează ÅŸi se reîntoarce la Borsec. În ultimii ani ai vieÅ£ii a fost imobilizat la pat din cauza unei paralizii.
I-a urmat ca preot tânărul Ioan Cerghizan, acesta fiind proaspăt absolvent al Institutului Teologic de grad universitar din Sibiu. Acesta s-a născut la data de 23 iunie 1942 în localitatea Seuca - Jud. MureÅŸ, din părinÅ£ii Ioan ÅŸi Maria. A urmat ÅŸcoala în satul natal, apoi la Târnăveni după care frecventează cursurile Seminarului din Cluj-Napoca. El ÅŸi-a luat licenÅ£a în teologie în luna iulie a anului 1965 cu calificativul "FOARTE BINE". După încheierea studiilor s-a căsătorit cu Dorina Hâncu fiind hirotonit ca preot la data de 16 ianuarie 1966 pentru parohiile Râpa de Jos ÅŸi Vătava. A fost instalat oficial la data de 1 februarie 1966. Este considerat ÅŸi astăzi, pe bună dreptate, unul dintre cei mai vrednici preoÅ£i care au slujit la altarul bisericii din Râpa de Jos. Realizările de excepÅ£ie pe care le-a avut acest preot confirmă întru totul spusele noastre. Dintre aceste realizări amintim:
- a construit o nouă casă parohială pe care a înzestrat-o cu anexele necesare;
- a acoperit din nou biserica cu tablă zincată;
- pereţii Bisericii din exterior au fost răzuiţi de vechiul mortar de lut şi tencuiţi cu mortar de nisip şi var, iar la urmă vopsiţi;
- în interior, pereÅ£ii au fost răzuiÅ£i ÅŸi tencuiÅ£i;
- o altă lucrare, de mare amploare, pentru acea dată, a fost pictarea Bisericii în interior;
- a înlocuit geamurile, tâmplăria;
- a vopsit tâmplăria ÅŸi duÅŸumeaua;
- a cumpărat covoare şi toate odăjdiile necesare Bisericii;
- a împrejmuit perimetrul bisericii cu un gard de fier pe fundaÅ£ie de beton.
Toate aceste lucrări au fost executate în decurs de 5 ani, un timp extrem de scurt ÅŸi au costat 225.000 lei. Trebuie menÅ£ionat faptul că toÅ£i aceÅŸti bani s-au adunat de la credincioÅŸii parohiei fără să se fi primit din exterior vreo sumă de bani.
Însă cea mai importantă lucrare a fost continuarea construcÅ£iei bisericii din Vătava începută între anii 1935-1938 dar nefinalizată (rămasă la nivelul zidurilor). În numai trei ani de la reînceperea lucrărilor biserica a fost terminată. Cele două lăcaÅŸuri de cult au fost sfinÅ£ite de către Emilian BirdaÅŸ, ierarhul nou înfiinÅ£atei Episcopii de Alba - Iulia, în primăvara anului 1976.
Ca urmare a realizărilor sale a fost numit consilier pe probleme bisericeÅŸti în cadrul Episcopiei Alba - Iuliei în anul 1976.
Succesorul său HârÅŸan Aurel, instalat ca preot în parohie la data de 1 august 1976, era originar din Chiheru de Jos - jud. MureÅŸ. S-a născut la 29 iulie 1948. El i-a păstorit pe credincioÅŸii din Râpa de Jos până la data de 1 noiembrie 198185. De la această data ÅŸi până în toamna anului 1982 parohia a fost vacantă.
Din anul 1982 ÅŸi până în anul 1987 preot al satului a fost Cadar IonuÅ£, originar din localitatea Borzia. Astăzi el este parohul localităţii Filea, Protopopiatul Reghin.
După acesta a urmat Iuliu Iustin Åžomodean care a slujit la altarul bisericii din Râpa până în anul 1995, când îi succede preotul Ilovan DănuÅ£ originar din comuna RuÅŸii MunÅ£i. Acesta a fost preot al satului până în anul 2002.
Din data de 19 martie 2002 sarcina păstoririi credincioşilor localităţii a revenit subsemnatului.

Personalitate religioasa marcantă a satului Râpa de Jos
SIMION POPESCU (POPOVICI 1848 -1919)

Era originar din comuna Râpa de Jos, Comitatul Turdei Superioare, protoprezbiteriatul Reghinului de Sus. S-a născut la data 6 august 1848, din părinÅ£i români, de religie creÅŸtină ortodoxă, tatăl său fiind preotul satului natal. După terminarea studiilor elementare, a fost trimis la Gimnaziul greco-catolic din Blaj, pe care le-a terminat cu calificativele „eminentia" ÅŸi „valde-bonum", obÅ£inând diploma de bacalaureat în anul 1870. Studiile superioare în teologie le-a urmat, mai întâi la Seminarul Arhidiecezei din Sibiu, între anii 1870-1873, obÅ£inând rezultate foarte bune. Apoi a fost trimis de arhiepiscopia Sibiului la Universitatea din Leipzig, unde a studiat Teologie ÅŸi Filozofia obÅ£inând doctoratul la data de 20 mai 1877.
După reîntoarcerea de la studii, a fost numit „inspector" la Institutul Teologic-pedagogic din Sibiu (1877-1979), apoi profesor de Dogmatică ÅŸi Studii biblice (1 sept.1878-1 sept.1883), în paralel fiind ÅŸi catehet la Gimnaziul de Stat pentru elevii români ortodocÅŸi (1879-1893). A fost hirotonit diacon celib în anul 1878. CunoÅŸtea limbile greacă, latină, ebraică, franceză, germană ÅŸi maghiară.
Simion Popescu era apreciat de toÅ£i pentru cultura, râvna ÅŸi însuÅŸirile sale didactice. În anul următor (1883) a fost hirotonisit preot ÅŸi ales protopresbiter al Sibiului (până în anul 1888). Arhiepiscopul Miron Romanul îl întăreÅŸte în acest post, în anul 1883.
Din cauza unor neînÅ£elegeri cu mitropolitul Miron Romanul (pe care-l criticase în paginile ziarului „Tribuna"), a fost suspendat din această funcÅ£ie. La invitaÅ£ia lui Titu Maiorescu a trecut în vechea Românie, fiind numit profesor suplinitor la catedra de Teologie Practică a Facultăţii de Teologie din BucureÅŸti (6 octombrie 1888), dar după 2 ani demisionează (3 ianuarie 1891). Ulterior, a ocupat ÅŸi alte posturi: profesor de Religie la Åžcoala normală de institutori (1888-1900), la Seminarul pedagogic - universitar (1899-1900), la Liceul „Gh. Lazăr" (1901-1918), director al Bibliotecii Centrale de Stat (1891-1894), director al Internatului Liceului „Sf. Sava" (1894-1895), preot duhovnic la Azilul de fete „Elena Doamna". A fost un profesor excelent, impresionându-i pe foÅŸtii lui elevi prin cunoÅŸtinÅ£ele sale ÅŸi prin talentul oratoric .
Iată ce spune Ion Barbu (Dan Barbilian), unul dintre elevii săi: „Îl ascultam răpit de cuvântul său de foc. Nu cred să fi fost elev mai atent la lecÅ£iile lui. Dar cum să reproduci (la răspunsurile din clasă) asemenea omilii. Mi se părea o pângărire, nici nu încercam măcar! De aceea, pe un trimestru am avut nota 2 la Religie, lucru fără precedent. El mă socotea un cinic, un revoltat ÅŸi era hotărât să mă lase repetent. Nu a avut însă admirator mai arzător ca mine. Vă aduceÅ£i aminte de statura lui neobiÅŸnuit de mândră, de portul august al sutanei, de faÅ£a lui emaciată ÅŸi ochii consumaÅ£i de friguri?... Ce siguranţă a gestului, ce nobleÅ£e în această figură de ascet!. Nimic din quietismul ÅŸi bonomia popilor de la noi... De altfel, dicÅ£iunea lui era înflorită ÅŸi cu citate din literatura laică, din Goethe, mai cu seamă"... Ion Barbu îÅŸi încheia cuvântul caracterizându-l ca „om de cultură ÅŸi vocaÅ£ie preoÅ£ească" .
Trebuie menÅ£ionat faptul că Simion Popescu a fost prima gazdă sibiană a lui Ioan Slavici. „Eu - îi scria Ioan Slavici la data de 10 aprilie 1884 lui Titu Maiorescu - stau aici cu protopopul Simion Popescu, fost profesor la seminar, om de vârsta mea, neînsurat, o natură deschisă ÅŸi inteligenţă de tot vie, un fel de Popa Furtună, care nu umblă, ce-i drept la vânătoare, nu Å£ine cai, nu are prepelicari are însă un revolver deasupra masei de lucru, un topor într-un colÅ£ ÅŸi un ciomag vrednic în celălalt. E un om care ÅŸtie carte - adăuga Slavici. - Se interesează de toate, munceÅŸte cât trei, unul dintre tinerii trimiÅŸi de Åžaguna la Lipsca (Leipzig)... ca toÅ£i dascăli de aici, este ÅŸi el un junimist îndârjit".
Gheorghe Dima, profesor de muzică la Universitatea din Cluj-Napoca, spunea despre Simion Popescu următoarele: „N-am avut un profesor mai bun, la ÅŸcoala normală de Institutori din BucureÅŸti, decât pe profesorul de religiune: protoprezbiterul Simion Popescu".
Părintele arhimandrit Iuliu Scriban, profesor universitar, scria următoarele la adresa lui Simion Popescu: "În Biserica noastră, multe ramuri de lucru s-au părăginit. Dar una dintre cele mai părăginite este aceasta: A învăţământului religiunii în ÅŸcoale. N-avem bărbaÅ£i cari să fi păşit sănătoÅŸi pe calea aceasta. Am avut odată pe protoprezbiterul Simion Popescu, dar altul de seama lui, nu s-a mai ridicat. Ah! Cu câtă ardoare îmi vorbea nu mai târziu decât ieri, un institutor din BucureÅŸti, despre munca acestui om! Despre impresiunile măreÅ£e, pe care el, profesorul de religiune, le-a lăsat în sufletele ÅŸcolarilor săi! Åži după 20-30 de ani, ele sunt încă tot atât de vii ÅŸi aceÅŸti foÅŸti ÅŸcolari, azi oameni copÅ£i, îÅ£i vorbesc încă cu atâta înflăcărare! Åži nu e vorba de impresiuni subiective" .
Profesorul Simion Popescu nu a fost un profesor oarecare: el a fost un maestru al catedrei, în cel mai înalt înÅ£eles al cuvântului un catehet versat, un apostol al credinÅ£ei ÅŸi al neamului. Episcopul Veniamin PloeÅŸteanul afirma: „Ora lui e o sărbătoare. LecÅ£iile lui erau izvorâte din adâncimea Sfintelor Scripturi, întărite prin multe exemple ÅŸi digresiuni, scoase din clasicitatea păgână, din istoria naÅ£ională, dar ÅŸi din raÅ£iune. Dascăl luminat, adânc în teologie, naÅ£ionalist înfocat cu o măiestrie neîntrecută de artist, ÅŸtia să împletească problemele religioase, cu povestiri ÅŸi fapte, luate din comoara nesecată a Sfintei Scripturi, din istoria universală, din filozofi ÅŸi literatură; dar mai des din istoria patriei ÅŸi din viaÅ£a veÅŸnică".
Simion Popescu, stabilit fiind într-o casă modestă de pe Strada Plantelor din BucureÅŸti, avea să fie prima gazdă bucureÅŸteană a poetului George CoÅŸbuc. El - în seara zile de 24 decembrie 1889 - avea să-l conducă pentru întâia oară ÅŸi la Titu Maiorescu ÅŸi să asiste la lectura primelor sale poezii în casa acestuia, citite odată cu „Năpasta" lui Caragiale. În Strada Plantelor „popa" îl găzduia atunci, pe lângă CoÅŸbuc, ÅŸi pe nepotul său, Simion Mândrescu, viitorul folclorist ÅŸi titular al catedrei de literatură germană de la Universitatea din BucureÅŸti.
Ca transilvănean a rămas legat în mod permanent de tradiÅ£iile de luptă ale fraÅ£ilor aflaÅ£i sub jugul Austro-Ungariei, el fiind unul din membrii cei mai însufleÅ£iÅ£i ai „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor". În anul 1906 a fost delegat de ardelenii stabiliÅ£i în BucureÅŸti să rostească cuvântul de bun sosit pentru d-nul Karl Lueger de la Viena, susÅ£inătorul Memorandului românesc prezentat CurÅ£ii Imperiale în anul 1892, ÅŸi totodată un apărător statornic al cauzei românilor.
Om de aleasă cultură, cunoscător al mai multor limbi străine, a scris mai multe lucrări de teologie, de pedagogie ÅŸi manuale didactice: 

 - „Geneza Evangheliilor, Studiu Biblic", Sibiu, 1880;
 - „Pnevma în Nicaeno-Constantinopolitanum. Studiu exegetico-dogmatic," Sibiu 1881.;
 - „Dezvoltarea primatului papal ÅŸi influenÅ£a lui asupra creÅŸtinătăţii. Cercetări istorice", Sibiu;
 - „Septuaginta ÅŸi testul evreesc al Testamentului vechi în Biserica Ortodoxă. Studiu biblic", BucureÅŸti, 1908;
 - „Catehism pentru învăţământul religiunei dreptcredincioase răsăritene în ÅŸcolile primare", prelucrat după Moise Toma ed. I Sibiu, 1880 (ajuns în anul 1906, la a 10 ediÅ£ie) ;
 - „Explicarea evangheliilor duminicale ÅŸi ale sărbătorilor împărăteÅŸti (pentru seminarii)", Sibiu, 1905;
 - „SfinÅ£ii marii ÅŸi întru tot luminaÅ£i Apostoli Petru ÅŸi Pavel", Sibiu, 1906.
Împreună cu arhiereul Calist IalomiÅ£eanu Botoşăneanu a publicat la BucureÅŸti, în anul 1902, un curs complet de Religie pentru învăţământul secundar:
 - „Istoria sfântă a Vechiului ÅŸi Noului Testament", cl.I
 - „Învăţătura lui Iisus Hristos", cl II
 - „Istoria bisericească", cl V
 - „Dogmele Bisericii Ortodoxe", III.
Trebuie să amintim faptul că printre primele cursuri de teologie românească se numără ÅŸi „Catehetica" lui Simion Popescu, ediÅ£ia a II-a apărută în anul 1892.
În timpul studiilor la Sibiu i-a avut ca profesori pe: I. Hanea, Nicolae Popea, N. Cristea, Ilarion PuÅŸcariu ÅŸi I.Popescu, mari dascăli ai neamului românesc ÅŸi ai Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut.
Temperamentul său exploziv ÅŸi rigorismul moral i-au creat dificultăţi în viaţă, făcându-i imposibilă ascensiunea spre cariere mai înalte, atât în Ardeal, cât ÅŸi în Vechiul Regat. Cei care l-au cunoscut ca dascăl l-au înconjurat cu dragoste, cu stimă ÅŸi recunoÅŸtinţă toată viaÅ£a. Putem afirma că Simion Popescu a fost o glorie a clerului ÅŸi a învăţământului românesc din epoca sa.
El a donat Bisericii din Râpa de Jos, în anul 1896, o Biblie. Această donaÅ£ie a făcut-o cu ocazia vizitei efectuate la mormântul părinÅ£ilor săi.
În cimitirul Bisericii din Râpa de Jos, aproape de altar, în partea de sud a acestuia, se află un obelisc pe care scrie: „familia preotului Vasile Popovici" . Credem că această piatră piramidală este aÅŸezată la mormântul membrilor familiei preotului Vasile Popovici.
Simion Popescu este descendent al familiei MândreÅŸtilor (este unchiul lui Simion C. Mândrescu, fiind frate cu mama acestuia).
Iată cum ni-l descrie nepotul său, Crăciun Ioan Mândrea, ţăran din Râpa de Jos, care a stat câÅ£iva ani în BucureÅŸti la unchiul său pe vremea când avea ÅŸapte ani: „Îmi aduc bine aminte de unchiul Simeon Popescu căci venea în fiecare săptămână la unchiul Mândrescu. Era înalt, subÅ£ire ÅŸi uscăţiv, dar spătos. Avea un păr negru până la umăr ÅŸi o barbă foarte frumoasă, neagră ca pana corbului. Umbla numai în reverendă ÅŸi la gât avea o cruce legată cu un lanÅ£ de aur. Dantura îi era toată de aur. Mie totdeauna îmi dădea câÅ£iva bănuÅ£i pentru covrigi sau dulceÅ£uri".
Simion Popescu, om de o aleasă cultură, reprezintă ÅŸi acum pentru satul nostru o personalitate eminentă cu o valoare deosebită pentru cultura românească.
S-a stins din viaţă la data de 11 februarie 1919 la BucureÅŸti, fiind înmormântat în cimitirul „Sf. Vineri", în ziua de 13 februarie.